„Ferenike”, primul roman autobiografic al multiplei premiate scriitoare Doina Ruști

„Ferenike” este primul roman autobiografic al Doinei Ruști, dintr-o serie anunțată. Având ca punct de pornire un eveniment din timpul copilăriei, romanul conturează treptat experiențe legate de istoria actuală, în ideea că orice faptă neînsemnată are consecințe, decide alte întâmplări, schimbă perspectiva asupra trecutului.

Cu „Ferenike”, Doina Ruști readuce în fața cititorului locuri pe care acesta le-a vizitat prin intermediul romanului „Fantoma din moară”, fără ca cititorul să aibă la momentul respectiv cunoștința faptului că locul în care se desfășoară acțiunea este un loc real. Roman autobiografic, „Ferenike” își desfășoară acțiunea și galeria impresionantă de personaje în atmosfera satului Comoșteni, pe malul Jiului, în perioada copilăriei când totul e perceput încă de la o vârstă fragedă, cu ochii celei care știe să vadă adevărul în ochii celorlalți, indiferent de câte văluri și de câte măști este acesta acoperit. Purtându-și cu naturalețe multitudinea de nume date de către tatăl ei ca alint, personajul-narator, cu înțelepciunea unui maestru, știe și transmite pe parcursul vieții sale crezul că nu există mai multe adevăruri, ci unul singur, indiferent de câte nume poartă acesta – la fel cum ea însăși, indiferent de numele pe care le-ar avea, este o singură ființă, unitară și autentică.

Atașamentul față de adevăr, al ei și al celor din jur, dă naștere unui roman autentic, unei percepții fine, cu o tăietură chirurgicală, executată perfect cu bisturiul talentului de povestitor înnăscut al scriitoarei, în straturile istoriei personale, ale vieții celor din jur și, nu în ultimul rând, în straturile istoriei României anilor ‘50-‘80, surprinzând cu acuitate și nostalgie disoluția lumii pline de frumusețe și magie a interbelicului și întrepătrunderea ultimelor rămășițe ale acesteia cu lumea comunismului, care își face loc în satul de la malul Jiului, prin stridența propagandei, strigate în difuzoarele nou-montate pe stradă și prin violența, fizică și psihică, pe care oamenii o trăiesc și o percep în moduri diferite, dar întotdeauna la intensitate maximă.

Portrete în nuanțe vii

Un loc important în arhitectura romanului îl au rudele apropiate ale personajului, părinții, bunicii, fratele tatălui, zugrăviți în coloratura afectivă a percepției copilului. Dintre aceștia, pe lângă Tavică, se desprinde încă de la începutul romanului figura lui Cornel, al cărui parcurs este urmărit de cititor pe durata întregii povești. Un portret descris în nuanțe vii:

„Avea ceva alunecos și electric, încât mă țineam după el ori de câte ori ajungea pe-acasă. […] Era viu, vorba în neștire, iar cuvintele chiar erau nemaiauzite, uneori venite din pagini, pentru că mereu târa după el fie cărți cartonate, cât buzunarul, fie reviste făcute sul ori lipite sub braț. [...] Uneori intra în casă citind, cu o voce înaltă, plăcută, de catifele noi. Alteori recita din senin, în special poeme care ne făceau să plângem, ori monologuri din comedii, aducându-ne o satisfacție de durată. Vă spun asta ca să înțelegeți de ce eram atât de lipită de el.” (Doina Ruști, „Ferenike”, pag. 10-11)

Cu un stil alert și ușor de urmărit, dar în niciun moment simplist, romanul reușește fără efort să implice cititorul în poveștile de viață ale personajelor, în viața familiei, inclusiv a celei extinse, precum și în viața comunității, astfel încât senzația este aceea de transpunere în poveste. Se creează astfel în cititor dorința de a vizita în mod real locul în care se petrec cele povestite în roman, într-o încercare de a trăi personal, în realitate, atmosfera descrisă în carte, de a intra în viața desfășurată în acea perioadă istorică în Comoșteni, de a zăbovi puțin în atmosfera încărcată de pace și nostalgie a „casei mari”:

„La Stafii nu era o lumină normală, ci încărcată de ființe eterice, de foșnete ori de cuvinte spuse cu jumătate de gură, de unde și numele. Poate din cauza ferestrelor foarte înalte, toate pe-același zid, spre răsărit, spre moara părăsită, care se vedea parțial. Sau poate din cauza unui tei foarte bătrân sau a zarzărului care părea cariat. Multe s-au șters din mintea mea, dar nu și lumina, care năvălea dimineața din spatele morii, trecea strada, ca, lovindu-se de frunzele teiului, să cadă în cameră – bulgări mici, cocoloașe de abur.” (Doina Ruști, „Ferenike”, pag. 13)

Un roman „cinematografic”

Una dintre principalele caracteristici ale scriiturii romanului este o tehnică cu precădere cinematografică, inclusiv prin modul în care sunt creionate personajele și descrierea locurilor și interioarelor doar în măsura în care transmit și servesc unui sens sau scop, fără surplusuri, autoarea reușind ca din câteva rânduri să redea atmosfera unui loc și particularitățile unui personaj care rămâne pregnant pe retina cititorului, ca și cum l-ar fi văzut pe pânza ecranului sau în viața reală:

„Știu bine cum am intrat pe poarta de lemn, o mai văd încă, albicioasă, îmbătrânită, dar nu de mult timp. Totul era aventură, iar mie îmi bătea inima, fiind convinsă că nimeni în lume nu avea parte de ceea ce trăiam noi. Casa era răcoroasă, iar în antreu mirosea a zambile și-a iarbă tăiată. S-a deschis ușa și-am intrat printre perdele și voaluri, într-o încăpere unde zâmbea o femeie, mai mult o divă, care l-a întrebat cine eram eu, iar el i-a spus în treacăt că eram Iozefina, schimbând vorba, aberând ceva despre Sahara și cămileale din deșert. Era foarte vesel, iar ea era o ființă care mă lăsase fără cuvinte. Mi se părea înaltă, oricum mai înaltă ca el. Purta pantaloni negri, mulați pe gleznă, și o bluză lejeră. Era tunsă scurt, băiețește, rujată cu o nuanță electrică, de sânge curat. Este una dintre cele mai bine conservate amintiri ale mele: femeia asta, scoasă ca dintr-o revistă, pe care o chema Cici.” (Doina Ruști, „Ferenike”, pag. 14-15)

Iar în altă parte:

„Seara aia mi-o amintesc mereu, mai ales vara. Cum se încălzește și urcă praful pe frunze, cum mă și vizitează seara de iulie, îndepărtată, dar vie, ca mișcarea unei insecte pe pervazul proaspăt dat cu vopsea.” (Doina Ruști, „Ferenike”, pag. 214)

În căutarea lui Ferenike

Încă de la începutul romanului, cititorul se așteaptă să o găsească pe Ferenike. Se așteaptă ca Ferenike să fie personajul principal. În schimb, îl întâmpină o fetiță, un copil care îl duce de mână prin toate cotloanele vieții ei, căutând-o parcă, alături de cititor, pe Ferenike, pe care personajul, odată cu cititorul, o găsește la pagina 230 a cărții: la ora de greacă a clasei a X-a. Ferenike apare sporadic, în momentele grele, ca un paznic pe drumul maturizării – și este, în cele din urmă, singurul nume, din noianul de nume pe care tatăl ei o obișnuise să îi fie atribuite, pe care și-l alege singură. Este numele ființei luptătoare din propria ființă, un nume inspirat din istoria Antichității grecești, Ferenike, imaginea femeii puternice, în stare să renunțe la absolut orice pentru a putea fi recunoscută ca ființă completă; care a trebuit în primul rând să renunțe la propriul gen, cel de femeie, pentru acest lucru, care a trebuit să se deghizeze în bărbat pentru a putea fi acceptată în arena jocurilor olimpice. Dar dincolo de aceasta, devine un personaj simbolic, cu rol în mesajul operei.

Romanul este, cu precădere, în ceea ce privește personajul principal, căutarea, descoperirea și însușirea în mod conștient a acestei părți puternice a personajului principal, care recunoaște scrierilor lui Balzac un rol important în formarea spiritului puternic pe care alege să-l recunoască în propria ființă, să-l stăpânească și să-l manifeste:

„Nu m-a interesat povestea, ci luciditatea discursului, schelăria solidă. Intram în roman cu încrederea că nu există capcane ori pericolul prăbușirii. Balzac n-a fost pentru mine doar primul model narativ, ci și cheia din labirintul lui Ferenike. Mi-a dat optimism, mi-a pus o temelie solidă, un postament chiar, de pe care puteam să văd lumea în întregime, și nu doar detalii din ea. Romanele lui mi-au întărit caracterul, uneori m-au făcut să mă cred intangibilă. Mi-au dat forța și ecuația argumentului.” (Doina Ruști, „Ferenike”, pag. 243)

Comoșteni devine, prin romanul autobiografic al Doinei Ruști, un loc magic, care intră, din acest moment, în istoria scrisă. Fiecare cititor ajunge, citind Ferenike, să trăiască în Comoșteni și să-și dorească să devină Ferenike. După ce închide și ultima pagină, harta de pe internet îi arată satul sub forma unui dreptunghi alb, pe care prima stradă care apare este strada Cireșilor, apoi Biserica Sf. Nicolae. Pe Google Earth, satul se vede de sus deja intrat în primăvară, înverzit, iar pe măsură ce acționează butonul de zoom in, cititorul, precum o pasăre în zbor, începe să distingă acoperișurile caselor și se întreabă care dintre ele sunt moara, casa mare și casa mică, toate acele locuri fabuloase în care a trăit pe parcursul romanului alături de Ferenike.

Ligia PÂRVULESCU, cunoscută mai ales ca poetă, a debutat în volum la Casa de Editură Max Blecher, în 2014, cu volumul Fluvii de asfalt. Pentru romanul Translucid a primit premiul „Primul roman”, 2021, acordat de Editura Litera, unde a fost publicată în același an. Activă și apreciată în lumea literară bucureșteană, publică în mod curent în revistele de profil. Este avocată, preocupată în același timp de zonele subtile ale comunicării.